Carti

Mistere Mistere; Biblia, Extraterestrii si OZN-urile

Mistere, Mistere; Mântuirea, un dar divin

Poezii si Fabule; Idealuri

Mărturii despre trecutul Rodnei

Rodna – Traditii si Obiceiuri

Datini Strabune din Țara Năsăudului; Editura Napoca Star, 2012. 160 pag., 55 de imagini. Pentru achizitionarea acesteia contactati Editura Napoca Star.

SURSE DE INFORMARE ŞI COLABORATORI:

 Materiale scrise:

Domide Filip Cornel – Mărturii despre trecutul Rodnei

Domide Filip Cornel – Rodna, tradiţii şi obiceiuri

Arhiva someşană 1975-1977, 2005

Ana Berengea – Ilva mare plai cu dor

Elisabeta Luşcan – Şezătoare la opaiţ

Iustin Sohorca – Povestea comunei Sângeorz-Băi

Liviu Păiuş – Monografia Comunei Rodna
Liviu Păiuş – Someş, apă mergătoare

Radu Băeş – La fântâna cu doi fagi

Materiale audio şi video

Culcă Anton, Rodna

Domide Dorina, profesoară, Rodna

Radu Băeş, profesor, Năsăud

Valer Petrehuş, jurist, Năsăud

Cercetare în muzeu

M. de Artă comparată, Sângeorz-Băi, Dl. Mitraş Maxim

M. „Cuibul visurilor”, Maieru, Dl. Sever Ursa

M. Etnografic şi al Mineritului, Rodna, Dl. Liviu Păiuş

M. Grăniceresc, Năsăud, Dl. Lucian Vaida

Colaboratori

Bindiu Alexandru şi Florica, Rodna

Bizău Cornelia, Maieru

Bob Matroana, Maieru

Boldiş Ion, Rodna

Domide Grigore, Rodna

Domide Ioan şi Firoana, părinţii mei, Rodna

Domide Lenuţa, Rodna

Filipoi Onisim, Rodna

Florea Olar, rapsod popular, Şanţ

Guşă Nicolae, Rodna

Motofelea Ionel, Maieru

Pop Iftinia, Leşu Ilvei

Pralea Valer, Leşu Ilvei

Safta Pop, Rodna

Strugar Lenuţa, Maieru

Valer Gălan, Leşu Ilvei

Cuprins:

Satul modern şi regulile lui

Îndeletniciri vechi

Meserii vechi

Torsul şi ţesutul

Hainele ţărăneşti

Casa ţărănească

Datini despre ciclul vieţii

Obiceiuri şi sărbători

Obiceiuri agrare şi practici necreştine

Vorbe din popor.

Rodna în timpul graniţei

RODNA ÎN TIMPUL GRANIŢEI

Până în 1472 Munţii Rodnei au aparţinut locuitorilor de pe valea Someşului, adică vlahilor, care erau în mare parte păstori dar saşii din Bistriţa căutau mereu să subjuge populaţia românească, să le ia munţii şi pădurile, profitând de faptul că viitura de pe Cişa din 1390 a făcut un prăpăd mare pe toată valea Rodnei transformând-o în prunduri acoperită de balastru. Someşul avea multe încrengături, albia acestuia a fost regularizată abia la înfiinţarea graniţei când s-au adus oameni din comitatele riverane pentru a regulariza Someşul Mare pentru plutărit. Au fost aduşi oameni din comitatele Sălaj, Maramureş şi Satu Mare.(1) Profitând că opidul Rodna a sărăcit, la fel şi locuitorii Văii Rodna, în urma dezastrului natural dar şi în urma deselor incursiuni barbare, minele (băile) erau decăzute şi visteria regală era în pierdere, au apelat la regele Matei Corvin care a transferat Rodna la Bistriţa, cu aceleaşi drepturi pe care le aveau şi orăşenii, iar prin încorporarea lor la Bistriţa se spera a se redresa valea Rodnei. Cu toate că decretul preciza ca locuitorii văii Rodnei să se bucure de aceleaşi drepturi, libertăţi şi privilegii care le-au avut şi le au din vechime şi să fie taxaţi numai ca civilii din Bistriţa, nu ca iobagi,(2) saşii au început a-i asupri. În 1508 românii fac plângere la regele Ungariei Vladislav, că saşii le iau cu forţa dări nemeritate, cu toate că decretele din 1472, 1488, 1492, 1508 şi 1520 arată că românii din Rodna şi valea Rodnei sunt susţinuţi în toate drepturile care le-au avut iar în 1520 se emite un decret despre libertăţile pe care le au locuitorii din Rodna şi valea Rodnei. Primesc dreptul de a ţine târg săptămânal. Acesta a fost la început duminica iar mai târziu sâmbăta, iar mai târziu evreii au încercat să îl mute luni dar fără succes.(3) Treptat, Valea Rodnei îşi revine, în special după facilităţilor acordate de Ludovic al II-lea, apoi pe timpul stăpânirii moldovene, după 1529, pe timpul lui Petru Rareş, chiar şi în timpurile ce-au urmat până în anul 1691, când împăratul Leopold emite primă diplomă leopoldiană care slujeşte drept constituţie şi românii din Transilvania nu mai sunt recunoscuţi ca naţiune şi de asemenea nici religia ortodoxă. Astfel ei îşi pierd treptat dreptul de proprietate asupra pământului şi al munţilor şi din oameni liberi ajung să fie făcuţi iobagi. Toate demersurile făcute de preoţii care s-au unit cu biserica catolică pentru ca enoriaşii să-şi câştige drepturile au eşuat pentru că cea de-a doua diplomă leopoldiană îi numeşte pe români, după religie, greci. În 1708 saşii confiscă munţii Rodnei şi a văii Rodnei şi îi repartizează după bunul lor plac, la început locuitorilor de pe valea Someşului iar mai târziu comunelor săseşti.(3) În 1713 în baza diplomei amintite, magistratul Bistriţei, în 15 Mai şi 14 Octombrie le scrie „să alunge pe toţi românii din satele săseşti şi din districtul Bistriţei în 15 zile iar casele ce se vor afla în continuare începând cu 1 iunie să fie arse” menţionând că şi cei din Sibiu au făcut aşa. Prin această acţiune sunt vizate pământurile din Feldru, Nepos şi Rebrişoara.(4) Creşte impozitul ce-l pretind de la satele româneşti astfel că în 1724 se plăteau 163 de găleţi de grâu, 223 de ovăz, 551 de berbeci, 100 de porci şi 52 ferii (butoaie) de miere.(5) În 1754 se insistă ca toţi românii din valea Rodnei să fie făcuţi iobagi.(6) În 1751 românii fac o plângere în care, printre altele, arată că bistriţenii le-au ocupat locul bisericii române, cimitirul şi sunt opriţi să aibă toacă la biserici precum să îşi facă biserici.(7) Prin decretul imperial din 15 Februarie 1760 nr. 227 s-a cerut ca locuitorilor Rodnei, consideraţi liberi, să fie taxaţi ca atare la impozite. Saşii refuză iar românii în frunte cu Ştefan Cute din Feldru s-au plâns din nou la Sibiu şi Viena că saşii din Bistriţa nu respectă decretul imperial. Cu toate că cea de-a doua diplomă leopoldiană i-a avut în vedere pe românii de religie greco-catolică spre a se deosebi de românii de religie ortodoxă au fost trecuţi cu denumirea de „greci”, text ambiguu. Fiindcă toate demersurile făcute de români către dieta Transilvaniei şi curtea imperială s-au dovedit a fi zadarnice. Românii de religie greco-catolică au rămas în continuare iobagi. Din zona de graniţă românii au trecut în Moldova în număr mare, ceea ce a făcut contribuţia financiară în zonă să scadă iar cheltuielile imperiale cu paza graniţei să crească. Acestea sunt demersurile prin care Maria Tereza, pentru a avea linişte la graniţă decide ca să dea românilor drepturile avute. Prin decretul imperial din 1762 toţi românii au fost declaraţi liberi, au fost eliberaţi din iobăgie. Maria Tereza în 1762 se hotărăşte să înfiinţeze două batalioane de graniţă de români în Transilvania, unul la Braşov şi altul la Năsăud, oferindu-le în schimb drepturi pe care le-au pierdut cu ocazia primei diplome leopoldiene în 1691. La 1762 ia sfârşit valea Rodnei şi începe istoria ţării Năsăudului, favorizată de poziţia sa geografică, fiind mai aproape de comunele de pe valea Ţibleşului şi a Sălăuţei. Regimentul era format din 44 de comune, 18 de pe  valea Someşului, 8 de pe valea Bistriţei (Bârgău), 5 din valea Telciului; 4 din valea Zăgrii şi 9 din valea Şieului. Comunele militarizate au fost la început Rodna, Maieru, Sângeorz, Leşul Ilvei, Feldru, Vărarea (Nepos), Rebra, Rebrişoara, Năsăud, Salva, Hordou, G. Coşbuc, Telciu, Bichigiu, Suplai, Poieni, Găureni, Runc, Zagra, Mocod şi Mititei. În 1770 s-au împărţit munţii între comunele de aici pentru că s-au înfiinţat comune noi: Şanţ (Rodna Nouă), Sf. Iosif (Poiană).(8)

Cu ocazia înfiinţării graniţei, românilor li s-au făcut promisiuni mari dar în 1763, la 10 Mai, cu ocazia jurământului şi primirii steagului, românii se răscoală din cauza jurământului care prevedea să slujească necondiţionat pe împărat. Având experienţa celei de-a doua diplome leopoldiene din 1701, în care românii de religie greco-catolică au fost trecuţi doar greci, text ambiguu ce a făcut ca din anul 1708 să-şi piardă autonomia munţilor pe care bistriţenii o repartizau după bunul lor plac, au refuzat să depună jurământul pentru că textul era ambiguu, aruncând armele jos în semn de nesupunere după care le-au ridicat şi le-au îndreptat asupra străinilor obligându-i să fugă. Au urmat cercetări şi condamnări la moarte: zdrobit cu roata, Tănase Todoran din Bichigi, spânzuraţi: Vasile Dumitru din Mocod, Moni Grigore şi Vasile Oanchii din Zagra iar alţi 15 să treacă de 10 ori şi in sus printre şirurile de soldaţi (condamnaţi la osândă). Osânda se făcea din 300 de soldaţi pe două rânduri, aşezaţi faţă în faţă la 2,5 metri unul de altul. Fiecare avea o nuia de mesteacăn în mână iar osânditul era dezbrăcat până la brâu şi trebuia să treacă la pas printre rândurile de soldaţi. Când urca cei din dreapta îl loveau cu nuiaua fiecare iar când se pogora tot din dreapta era de către celălalt rând aşa că osânditul încasa 300 de lovituri la o tură iar la 10 ture 3000 de lovituri. Foarte rar rezista până la sfârşitul pedepsei iar dacă scăpa era învelit într-un cearşaf înmuiat în slatină şi adesea rămânea invalid. Această revoltă a dus la schimbarea textului jurământului ca slujirea necondiţionată să fie doar în caz de forţă majoră. Rodna a rămas sediu de companie, acolo fiind compania a V-a, de care au aparţinut Maieru, Ilva Mare şi Şanţ (Rodna Nouă). Austriecii, spre deosebire de unguri, care se limitează in est la arcul carpatic, trec în Moldova şi în 1777 o cuceresc din mâinile turcilor. Neoficial, grănicerii sunt transformaţi în soldaţi de luptă (de linie) primul marş având loc în 1779 în Moldova dar fără confruntare majoră cu turcii, deci fără victime.

Turcii nu se mulţumesc cu gândul că au pierdut Moldova şi în 1788-1789 încearcă să o recucerească din mâna austriecilor. Se face mobilizare generală a grănicerilor şi participă cu trei batalioane cu un efectiv de 3320 de soldaţi infanterişti şi 109 artilerişti. Preţul plătit este mare, 1218 soldaţi mor pe câmpul de luptă de pe cuprinsul Moldovei, printre care s-au aflat şi rodneni, iar mulţi alţii au fost răniţi. Se amenajează în localităţile cu sedii de companii clădiri pentru îngrijirea răniţilor (un fel de spitale) şi un fond pentru răniţi, un fel de pensie.

Încă familiile de grăniceri îşi plângeau morţii când din nou se face mobilizare generală, de data aceasta grănicerii, din nou cu toate cele trei batalioane care includeau şi rezervişti, luând drumul spre apus pentru a lupta împotriva lui Napoleon între anii 1798-1800. aceste cătane negre, cum li se spunea, s-au făcut remarcate în bătălia de la Piave şi pentru apărarea podului de la Arcole timp de trei zile s-au împotrivit oştii lui Napoleon însuşi care încerca să pătrundă în spatele oştirii austriece şi astfel a fost salvată de la un dezastru. Preţul acestei campanii a fost mare şi de această dată, 1534 de grăniceri au udat din nou cu sângele lor pajiştea Europei, la aceştia adăugându-se numărul invalizilor în urma rănilor suferite.

În 1846 se face mobilizare generală şi sunt trimişi în Galiţia un batalion, îl prinde pe drum evenimentele din 1848 la întoarcere când au probleme cu ungurii prin faptul că refuză a jura credinţă sfatului maghiar nou proclamat şi este dezarmat prin viclenie şi ajung cu greu acasă.

Până la evenimentele din 1848 nu s-a mai făcut mobilizare generală a grănicerilor, participând doar cei activi (timp de 8 ani erau activi după care treceau în rezervă). Cântec grăniceresc:

M-o jurat neamţu’ sub steag,

Sub steag negru de mătase,

Opt ani să nu stau acasă.

În 1812 la luptele cu polonii au luat parte doar cei activi fără pierderi umane majore.

Grănicerii nu erau scutiţi de obligaţiile pe care le aveau, s-a păstrat vama la Şanţ, paza pe Cucureasa iar din 1821 când s-a revenit la graniţa veche, la Poiana Stampei au reluat serviciul de grăniceri de pază conform regulamentului.

Material, Ţara Năsăudului prosperă după evenimentele cu Todoran, se revizuieşte textul jurământului cu precizarea că vor părăsi ţinutul doar dacă imperiul se află la mare nevoie. Totuşi în cei 90 de ani de graniţă peste 3000 de grăniceri îşi dau jertfa supremă pentru împărat pe teritoriul imperiului. O realizare majoră din timpul graniţei a fost regularizarea cursului râului Someş ce a însemnat mai mult teren agricol şi construibil iar cu ajutorul plutelor se ducea lemn până la Satu-Mare iar la Dej, apa fiind mai mare se încărca pe plute şi sare ce provenea de la ocnele Dejului. Pentru a se regulariza apa pentru plutărit a fost nevoie de un efort mare aşa că s-au adus oameni din toate zonele riverane ce beneficiau de plutărit: Comitatele Sălaj, Satu-Mare. De asemenea s-au făcut diguri din lemn şi poduri acoperite, drumurile s-au pietruit, s-au construit fântâni cu apă la intersecţii, care încă, multe sunt funcţionale, numite fântâni comunale. S-au plantat pomi fructiferi altoiţi numiţi pomi înnobilaţi. Casele greco-catolicilor, de pe dealuri sunt strămutate la şosea.

La 1812 are loc un incendiu mare în Rodna când este distrus centrul administrativ arzând şi o parte din arhivele de graniţă. Se construieşte un nou centru pe un amplasament nou lângă biserica romano-catolică construită la 1878 lângă casa parohială care slujea şi ca şcoală maghiară. Strada trecea de la biserica romano-catolică la familia Pioraş, unde astăzi este casa parohială ortodoxă şi biserica ortodoxă. Greco-catolicii îşi construiesc o biserică de piatră în 1824 lângă cea distrusă de tătari cu hramul sfântului George pe care o renovează şi o extind în 1859. Tot în 1824 grănicerii au drept public asupra fântânilor de sare de pe teritoriul comunelor grănicereşti. În 1825 se dă în folosinţă la Năsăud şcoala de fete. Pentru grănicerii români era un pas mare. Între 1832-1834 se reconstruieşte şcoala din Năsăud distrusă de un incendiu, actualul colegiu G. Coşbuc, un alt pas mare pentru fiii grănicerilor şi este interesant că se acordau burse pentru cei eminenţi. Aici vor învăţa George Coşbuc, Florian Porcius, Domide Gherasim şi mulţi alţii. În 1829 se face un program de reabilitare a străzilor cu ajutorul grănicerilor. În 1840 se extind şcolile în toate localităţile grănicereşti.

Între 1841-1843 se construieşte podul de la Năsăud Întradam ce face legătura cu Bistriţa, tot pod acoperit.

În1846 Europa este cuprinsă de spiritul naţionalist ce continuă cu mişcările revoluţionare din 1848 în care sunt implicate şi ţările române. Din inima Transilvaniei se ridică Avram Iancu. În luptele conduse de el mor 40000 de ţărani al căror idealuri se vor realiza abia în 1918. Anul 1848 prinde un batalion pe drum în întoarcere din Galiţia. Este dezarmat de către unguri prin viclenie şi obligat să depună jurământ de credinţă faţă de Ungaria. Aceştia refuză şi sunt umiliţi în cele mai groaznice feluri şi sunt lipsiţi de alimente. În cele din urmă batalionul reuşeşte să se întoarcă acasă. În ţara Năsăudului se regrupează cele două batalioane de rezervişti şi încearcă să facă faţă armatelor ungare care atacă cu înverşunare. Se dau mai multe bătălii la capuri de pod, mai important între Ilva Mică şi Feldru dar până la urmă sunt nevoiţi să se retragă în Moldova. Deodată cu ei s-au retras şi familii întregi grănicereşti. În februarie 1849 încearcă o incursiune de eliberare a teritoriilor ocupate de unguri şi se ajunge până la Dej iar acolo au venit mari detaşamente de pe Mureş fiind nevoiţi din nou să se retragă şi au aşteptat intervenţia trupelor ruseşti în frunte cu generalii Grotenhelm şi Pavlov călăuziţi de Domide Pantelimon. Ei au intrat peste vechiul drum de legătură, vârful Boului, Hoituri, Cucureasa, Munceii Înşiraţi, Coşna, Dorna, iar cum au declarat oamenii atâţi de mulţi cazaci au venit atunci, după declaraţia Şănţenilor: primii erau intraţi în sat iar capătul încă se vedeau pe Hoituri iar suliţele şi baionetele de la arme sclipeau în soare ca nişte oglinzi. Alături de aceste trupe au luptat la eliberarea Ţării Năsăudului şi trupele de grăniceri. Drept represalii pe mişcarea de eliberare întreprinsă în februarie 1849 ungurii au ars public arhivele din Năsăud şi Rodna. Conform descrierilor martorilor oculari erau luate cu braţul de pe rafturi fără a fi verificate şi aruncate în focul din curte. Cele mai multe erau documente de minerit dar şi arhive grănicereşti. Printr-un simplu gest ei au dorit să şteargă cu buretele trecutul glorios al poporul român ce a rezistat de-a lungul timpului pe aceste meleaguri iar în anii de început ai expansiunii maghiare locuind în înţelegere cu saşii. Cu toate că românii s-au jertfit sprijinindu-i pe austrieci în 1851 regimentul de graniţă se desfiinţează. În acei 90 de ani de slujire ca grăniceri vechii stăpâni ai acestor meleaguri, adică românii şi-au recâştigat dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole de pe dealuri, a munţilor şi a pădurilor.

Munţii au fost repartizaţi în felul următor, Rodna Veche: Beneşul, Corăţelul, Gaura, Crăciunelul şi  jumătate din Şuvărosu.

De asemenea fondurile câştigate în urma plutăritului şi a transportului de sare pe plute au rămas în continuare în proprietatea vechilor grăniceri. Saşii din Bistriţa nu puteau concepe ca ţara Năsăudului să prospere, mai ales că nu au renunţat la vechile intenţii expansioniste de a ocupa terenurile din stânga Someşului. Preţul plătit de către grăniceri a fost mare, peste 3000 de morţi în războaiele la care au luat parte, cei mai mulţi în războaiele austro-turce şi austro-napoleoniene. Au urmat procese lungi dar până la urmă instanţele de judecată au dat sentinţe favorabile vechilor grăniceri care şi-au păstrat toate drepturile arătate. Graniţa a fost o favoare pentru ţara Năsăudului, cu toate că au slujit interese străine. Cel mai mare câştig a fost cultura. Fiii grănicerilor români au învăţat carte. Şcolile au luat fiinţă în toate comunele grănicereşti iar la Năsăud gimnaziul, care a fost o poartă prin care omenirea a cunoscut mulţi dintre intelectualii ce s-au şcolit aici şi au dat omenirii minţi luminate care fac cinste şi astăzi ţării Năsăudului. Grănicerii au fost mutaţi de pe dealuri pe vatra satelor formând sate compacte asemănătoare oraşelor. Prin amenajarea Someşului pentru plutărit multe prunduri neproductive au fost redate agriculturii pe ele grănicerii făcându-şi ogoare iar în vatra satelor locuri pentru locuinţe. De asemenea prin şcoala de la Năsăud s-au produs pomi altoiţi numiţi înnobilaţi şi daţi elevilor proeminenţi pentru a fi plantaţi în propriile grădini şi curţi ceea ce a făcut ca ţara Năsăudului să nu sufere din cauza fructelor. Beneficiile au fost mari.

 

I N D E X

  1. Povestea comunei Sângeorz, p. 70
  2. Monografia comunei Şanţ, p.188
  3. idem, p.189
  4. idem, p. 192
  5. idem, p. 190
  6. idem, p. 190
  7. idem, p. 193
  8. idem, p. 202

REGRESUL ŞI RENAŞTEREA

Anul 1301 duce la sfârşitul dinastiei arpadiene în Ungaria şi începe lupta pentru tron dintre Robert Carol de Anjou sprijinit de nobilimea maghiară şi Otto de Bavaria sprijinit de germani şi saşii din România.1 Mărturiile laice păstrate în Rodna arată că au fost implicaţi şi comitele de Rodna Beneş, care, fiind german, participă alături de saşi sprijinindu-l pe Otto cu o pereche de desagi de aur şi soldaţi.

Cu toate că Ladislav, principele Transilvaniei este numit arbitru de către Papă să medieze situaţia din Ungaria, el îl capturează pe Otto de Bavaria şi îl predă rivalului său care îl execută.2 Comitele Beneş nu scapă nici el de represalii. Se desfiinţează districtul Rodnei şi valea Rodnei este dată în stăpânirea comitatului Dăbâca. De asemenea se retrag titlurile nobiliare „de Rodna”. Minele între 1308-1310 sunt stăpânite de principele Transilvaniei.3 Voievodul Transilvaniei nu era străin de averea comitelui din Rodna pentru că a mediat împărţirea averii acestuia participând la succesiunea din 1292.4 După 1310 când Robert îşi consolidează puterea şi cere voievodului Transilvaniei, Ladislav, ca să îi înapoieze coroana şi minele de la Rodna.5 şi totodată să instaleze garnizoane în oraşe mari ale Transilvaniei. Ladislav refuză şi este destituit în 1315.6

Mărturii laice

Legenda comitelui Beneş spune despre comitele Beneş că a ajuns foarte bogat şi-a potcovit calul cu aur şi şi-a făcut o caleaşcă poleită în aur. Pe Cobăşel întâlnim calea lui Beneş iar pe Anieşul Mare, pe Budac, drumul lui Beneş, toponime păstrate până astăzi care atestă că Beneş, comitele, a făcut lucrări intense de minerit atât pe Cobăşel cât şi pe Anieş. Războiul durează între anii 1301-1308. Ladislav Kan se declară arbitru al situaţiei dar totuşi îl capturează pe Otto de Bavaria pe care îl predă unui domnitor român care era vasal. Urmează represaliile pentru comitele de Rodna iar localnicii în legendele lor îl acuză că şi-a vândut sufletul diavolului din cauza regresului, existând mai multe legende despre comite în care toate includ că şi-a vândut sufletul Diavolului care i-a dat aur de a ajuns atât de puternic.

În 1327-1338 Carol Robert, regele Ungariei desfiinţează monetăria de la Rodna şi totodată creşte renta viageră de la a zecea parte la două treimi din metale, lăsând doar o treime proprietarilor.7 În astfel de condiţii minele devin nerentabile şi încep a se închide, locuitorii tineri îndreptându-se spre ţinuturile Bistriţei care erau mult mai productive. Odată cu minerii pleacă şi brutarii, măcelarii, argintarii şi majoritatea muncitorilor care trăiau de pe urma extracţiei metalurgice. Situaţia se înrăutăţeşte în 1351 când taxa pentru animale şi produse agricole creşte la a noua parte adică nona şi trebuiau plătite în bani.8 Nemaifiind monede vin speculanţii care pentru a plăti de o vită cereau în schimb două. Încep a părăsi teritoriul şi ţăranii români.

În 1358 fii comitelui Beneş, odată cu moartea regelui Carol Robert, încearcă să îşi recupereze averea tatălui lor, condamnat ca trădător, cheltuind 300 de florini, dar fără succes.9

Din nefericire pentru valea Rodnei aceasta urmează să fie lovită de o viitură puternică care va lipsi valea Someşului de locuitori o perioadă mare de timp. Nu se cunoaşte exact data dar cei mai mulţi consideră că în 1390.10 În urma unei ruperi de nor s-a produs o puternică alunecare de teren. Faţa muntelui Cişa a luat-o la vale cu pădure cu tot, blocând cursul de apă şi formând un baraj natural mare în amonte. Când acesta s-a rupt a măturat totul în cale. Apa a ajuns la 20 de coţi, aproximativ 7 metri înălţime pe cursul Izvorului iar atunci când a ajuns în depresiunea Rodnei a astupat-o cu pietriş. Cu acea ocazie s-a schimbat cursul râului Izvor prin mijlocul satului dărâmând palatul comitelui care se afla în zona şcolii, a muşcat adânc în malul stâng al Someşului deviindu-l şi formând un arc de cerc mai lung de un kilometru pe care localnicii îl numesc Râpă. A distrus şi localităţile din aval, Rodna rămânând pustie 50 de ani între 1390-1440. Mărturiile laice confirmă că palatul comitelui avea trei ieşiri numite catacombe. Ele au fost făcute atunci când s-a construit şi biserica cetate din care au rămas doar ruinele. O ieşire ducea pe Izvor la Ştenţăloaia, o altă ieşire mergea în sus spre Valea Poienii iar una lega palatul de cetatea Anieşului.

Mărturii laice

Când oamenii şi-au săpat fântâni au găsit rădăcini de copaci, cadavre de animale şi oameni, obiecte din lut ars, cărămizi şi vetre de foc la adâncimi între 4 şi 5 metri ceea ce vine să confirme că Rodna era mult mai joasă dar şi lipsa dovezilor iar valea Someşului în aval de Rodna  devenit un prund ce era inundabil cu multe încrengături (braţe) a fost regularizat şi amenajat pentru plutărit în perioada graniţei la aproape 400 de ani de la viitură, 1390-1773, iar pentru această lucrare au fost aduşi omeni din toate comitatele riverane Someşului, Sălaj şi Maramureş.

Mărturii documentare

În 1412, vama de la Rodna era la Şanţ, care aparţinea de Bistriţa, monografia comunei Şanţ consemnând locaţiile în partea dreaptă a râului Cobăşel, înainte de vărsarea acestuia în râul Someş, în timpul voievodul Alexandru cel Bun al Moldovei şi Ştibor Vodă al Transilvaniei se stabilesc tarifele vamale: pentru animale, între 28-30 de oi se dădea o oaie, la fel şi pentru porci iar dacă era sub acest număr câte un dinar, pentru o vacă sau un bou, doi dinari iar pentru un cal 4 dinari. Pentru oameni liberi fără marfă sau doar cu strictul necesar pentru familie nu se plătea vamă iar în privinţa postavurilor, fiind diferite, se percepeau taxe diferite în funcţie de calitate, postav de Ypres, 32 de groşi (bani moldoveneşti), pentru postav de Luvia, 24 de groşi, de Colonia, jumătate de florin iar pentru cel de Polonia 11 dinari. În acest document se consemnează că Rodna este lipsită de locuitori.11

În 1440 regina Ungariei cere principelui de Transilvania să îl pună în posesie asupra văii Rodnei pe comitele secuilor, pentru că este lipsită de locuitori.12 Trei ani mai târziu, în 1443 acesta o predă lui Ioan Humade din Bistriţa iar în 1450 principele Transilvaniei informează pe regina Ungariei că Rodna este preţuită de convectul Mănăşturului şi arendată familiei Kemer cu drept de răscumpărare pe timpul regelui Ladislav al V-lea al Ungariei.13 La tronul Ungariei ajunge Matei Corvin care acordă mai multe privilegii saşilor din Bistriţa şi aflând situaţia Rodnei prin diploma din 3 iulie 1475 Rodna intră în administrarea Bistriţei care încasa şi impozitul de pe întreaga vale a Someşului, care, potrivit diplomei, locuitorii văii Rodnei, trebuiau să se bucure de aceleaşi privilegii şi îndatoriri ca şi bistriţenii.14

Rodna renaşte încet, vatra noii localităţi ia fiinţă în dreapta râului Izvor din zona de la podul spitalului până la podul pompierilor, un grup restrâns de case, locuite de un număr mic de secui, fără grădini iar terenul agricol avându-l în stânga Izvorului, care va păstrează până astăzi, ca toponim, numele de Secui. După 1519, în urma privilegiilor acordate de către regele Ludovic al II-lea se extind clădirile administrative prin faptul că creşte numărul localităţilor arondate la opidul Rodna până la poalele munţilor Ţibleş, s-a extins de asemenea şi mineritul în urma facilităţilor acordate. Clădirile administrative sunt cuprinse în grupul de case unde îşi are dentistul Dan locuinţa, fără grădină, închise cu case şi porţi legate între ele. După incendiul din 1812 noul centru administrativ al târgului Rodna(opid) se mută pe locul actualului centru iar acolo va rămâne centrul administrativ al grănicerilor. Populaţia a crescut ulterior, până în 1640 ajungând de la podul pompierilor, grupul de case la casa medicului Năşcan şi de asemenea partea unde se află sediul la miniera până la banca BCR, de la bancă fiind o uliţă care trece de la bancă la Coşofreţ, astăzi desfiinţată. O alee a fost păstrată până prin 1950.

Notă

Casa lui Cozonac Leon se află construită pe un zid vechi, de aproape 60 de metri de lung, betonat iar beciul amenajat într-o veche catacombă.

După 1529 când Rodna intră în administrarea moldovenilor românii se stabilesc vizavi de grădiniţa de sub coastă, dar pe partea înspre coastă. Nu au mai fost expulzaţi. Strada Horea actuală era inundabilă. În 1641, 1642 au loc inundaţii puternice iar după această dată după fiecare ploaie mai mare apa ieşea din matcă.

Mărturii laice

În mai mulţi ani au venit puhoaie şi au inundat parte de jos a satului (actuala stradă Horea). Domnii au vorbit cu românii că dacă îndreaptă apa pe cursul ei le dau loc de casă şi grădină cu  condiţia ca iarna să bată gheaţa şi să aibă grijă de albie de la pompieri în aval. Mai multe familii s-au învoit şi au adus molizi cu cetină cu tot, au clădit pe lângă ei pietre şi au reuşit să restabilească cursul actual al Izvorului. Digurile de lemn numite câşâţă, s-au făcut mai târziu, în perioada graniţei. Familiile care s-au stabilit au fost a Flecilor, a Şuicanilor care probabil erau rude având numele de familie ambele Bindiu, a lui Puţoi, Pioraş, Creţu, unde au locuit părinţii mei şi familia Domide având grădina de-a lungul drumul principal, de la localul scolii din jos până la intersecţie în jos, până la strada Bădean. A devenit o lege nescrisă ca locuitorii să iasă la îngrijirea albiei Izvorului până în ziua de azi. Aceştia au primit locuri pentru case dar şi grădini în strada care era inundabilă (Horea). Este al doilea grup de români care se aşează pe vatra târgului.

Notă

La întocmirea hărţilor cadastrale la centrul amintit al Rodnei funcţionau instituţii şi rămâne proprietate de stat iar după 1918 trece la statul român. În actele bisericeşti ale vremii apare X din uliţa flecilor sau şuicanilor, care era aceeaşi uliţă.

Dintre membrii importanţi ai familiei Domide s-a numărat locotenentul grănicer Pantilimon Domide care a avut ocazia, la 1849 de a fi în fruntea oştilor ruseşti alături de generalii ruşi Grotenhelm şi Palov, conducându-i din Moldova prin Rodna peste plaiul Moldovei.

Bistriţenii vor să pună stăpânire peste valea Rodnei tratându-i pe locuitori ca pe iobagi. Rodna este ridicată la statut de târg (opid). Astfel la 1492 regele Ungariei cere senatului Bistriţei să respecte diploma dată de Matei Corvin cu privire la dreptul de proprietate al românilor.15 În 1519 regele Ludovic cere rodnenilor să fie plăieşi pe munţi şi să păzească graniţa. Regii Ungariei, având probabil date despre importanţa Rodnei de altădată, încep să reabiliteze Rodna. Astfel la 1520 Rodna primeşte dreptul de a deschide mine şi a lăzui terenuri, fiind scutiţi şase ani de impozit.16 Rodnenii refuză la început pentru că doresc să se despartă de bistriţeni. Astfel în 1521, în 23 aprilie senatul Bistriţei scrie către magistratul Braşovului că rodnenii vor să se separe de ei.17 Privilegiile continuă pentru că li se dă dreptul să aibă monedă, jude, juraţi şi emblemă, ce era formată dintr-un munte, Beneşul, cu două ape ce reprezintă Izvorul şi Someşul sau Izvorul şi Cobăşelul, ambele zone miniere, şi  două ciocane ce reprezenta munca în mină. Rodna începe să renască încet.18 În 1526 armata maghiară este zdrobită de turci şi regele Ungariei, Ludovic al II-lea este ucis. Cei din Transilvania aleg pe Ioan Zapoia la 10 noiembrie iar cei din Austria la 15 decembrie pe Ferdinand I, între ei existând un conflict.19 Faptul că pentru Moldova Ungaria nu constituia un pericol, de-a lungul timpului ajutându-se reciproc ci pericolul venea din partea imperialilor, Petru Rareş, domn al Moldovei, îşi vedea ameninţată stăpânirea din Transilvania asupra Cetăţii Ciceului şi Cetăţii de Baltă de pe Târnava Mică ce au fost date de zestre de Bartolomeu fiicei sale când s-a căsătorit cu Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, la 1489 şi au slujit ca cetăţi de refugiu, şi se hotărăşte să intervină.

În bătălia de la Feldrioara din 1529 învinge pe imperiali şi îl obligă pe Ferdinand de Habsburg să renunţe la tron o perioadă şi drept răsplată Ioan Zapoia îi dă în stăpânire şi cetatea Rodnei şi Bistriţei.20 ocazie în care Cetatea Rodnei este refăcută în toamna anului 1529 şi 1530 din ordinul lui Petru Rareş de oastea moldovenească alături de cetatea Unguraş.21

Nu se opreşte lucrul la mină şi nici monetăria, dimpotrivă, valea Rodnei este ajutată. În 1530 la 24 octombrie domnul Moldovei cere bistriţenilor să ducă provizii, pâine şi vin la Rodna.22 Pe vatra târgului Rodna s-au stabilit primele familii de români, sub Coastă dinspre cimitir spre râul Izvor, chiar lângă centrul administrativ de atunci al Rodnei.

Notă

Nu se ştie dacă românii care s-au stabiliţi aici au fost coborâţi de pe dealuri sau aduşi din Moldova. Personal consider că o stradă ar trebui să poarte numele domnitorului Petru Rareş, cea mai potrivită fiind aceasta unde s-au aşezat familiile de români şi se poate face printr-o uşoară ajustare a numelor. Horea unde este, Cloşca până la podul pompierilor, Crişan de la intersecţia cu strada Cloşca la podul spitalului şi grădiniţă iar actuala Crişan numită Petru Rareş, mai ales că anul acesta se împlinesc 480 de ani de când el a rezidit cetatea Rodnei de la Anieş.

La 1538 Petru Rareş este alungat de la tron, se refugiază la Cetatea Ciceului trecând prin Rodna la tron urmând Ştefan Lăcustă şi Alexandru Cornea. Ştefan Lăcustă ajunge pe tron cu sprijin polonez şi turc în septembrie 1538. Numele Lăcustă vine de la invazia de lăcuste ce a afectat Moldova provocând o mare foamete. Este ucis în decembrie 1540 în urma unui complot condus de hatmanul Mihail şi de logofătul Trotuşanu. În locul său este pus Alexandru Cornea, portarul Sucevei cu recunoaşterea Moldovei cu condiţia de începere a recuperării cetăţilor cucerite de turci în sudul Moldovei. Din 1541 revine Petru Rareş până în 1546. Petru Rareş, refugiat în cetatea Ciceului, prizonier în propria cetate a fost nevoit să îi restituie înapoi lui Ioan Zapolya cetatea Unguraş, pe care a primit-o în 1529 alături de cea a Rodnei şi pe care le-a rezidit. Între timp face demersuri de a se împăca cu sultanul iar faptul că în 1538 nu a avut loc o luptă primeşte dreptul de a se retrage la Poartă. Într-un an şi jumătate, cât stă acolo câştigă aprecierea sultanului dar şi a unei fiice a lui care primeşte de la Rareş două mărgăritare în formă de pară pentru a a-şi face cercei. Când soseşte vestea că Alexandru Cornea atacă cetăţile turceşti de la Dunăre Rareş primeşte oficial pentru a doua oară domnia. La 23 ianuarie 1541 se afla la Dunăre cu 3000 de spahii şi ieniceri. Boierimea se întoarce la el şi în urma rugăminţilor acestora aceştia sunt iertaţi, Petru Rareş exclamând: „Fiţi pe pace şi ertaţi de greşelile voastre. Câte mi-aţi făcut orecând.” La care mulţimea a exclamat: „În mulţi ani să domneşti cu pace!” Întoarcerea lui Petru Vodă a fost primită cu bucurie de popor, pe o placă din Cracovia putându-se citi: „Poporul valah este foarte bucuros de întoarcerea lui Petru deoarece acesta l-a apărat de nedreptăţile cele mari a stăpânilor răi şi astfel părăsindu-şi stăpânii aleargă de bunăvoie la Petru voievodul de mai înainte.23 Alexandru plăteşte cu capul. Ungaria centrală, la 1541 este transformată în paşalâc cu capitala la Buda iar Transilvania vasală. Rodna era în stăpânirea moldovenilor şi pe timpul domnitorului Iliaş pentru că în 10 mai 1551, Iliaş Vodă, domn al Moldovei cere bistriţenilor 200 de măji de grâu ce se vor preda la Rodna dar în iunie.24 Pe timpul stăpânirii moldovene situaţia Rodnei se îmbunătăţeşte mult ajungând la târguri îndepărtate, astfel în 1548 la 1 iunie din Sighet bistriţenii sunt informaţi că oameni din Rodna cumpără de la ei oi, berbeci, boi şi vaci şi piei. De asemenea monetăria funcţiona din plin dar nu după standardul din Transilvania. Astfel la 5 iunie 1551 apare o plângere de la episcopul tezaurier de Alba-Iulia că banii de la Rodna sunt prohibiţi (sub greutate).25 În 1551 Iliaş Vodă trece la islam, domnia fiind luată de fratele său, Ştefan Rareş. În 1551, după războiul austro-turc, Transilvania trece sub autoritatea austriacă şi Ioan Sigismund Zapoia cedează domnia lui Ferdinand iar pe teritoriul Transilvaniei imperialii se dau la jafuri iar generalul imperial Castaldo organizează mai multe asasinate printre care şi a domnitorului moldovean Ştefan Rareş ce este ucis la 1 septembrie 1552.26 instalând pe Joldea la tron. Chiar în aceeaşi lună Elena Rareş.27 îl sprijină pe Alexandru Lăpuşneanu care îl învinge pe Joldea. Apare o scrisoare către Bistriţa despre evenimentele respective.28 În urma acestor evenimente Rodna şi Bistriţa se separă de Moldova. În 1556 oştile Transilvaniei ajutate de cele din Ţara Românească şi Moldova, conduse de hatmanul Moţoc înfrâng oştile austriece şi pun capăt jafurilor imperialilor şi reinstalează ca rege pe Ioan Zapoia.29 Doi ani mai târziu, în 1558, Alexandru Lăpuşneanu pătrunde în Transilvania pentru a cuceri vechile teritorii ce aparţineau de Moldova.30 iar 1559 au loc tratative între regina Ungariei şi Lăpuşneanu prin care recunoaşte Cetatea Ciceului şi Cetatea de Baltă Moldovei iar Rodna revine reginei pentru motivul că a fost dată lui Petru Rareş şi urmaşilor săi.31 În 1561, 17-18 noiembrie în lupta de la Verbia Despot Vodă îl învinge pe Alexandru Lăpuşneanu şi îi ia locul.32 În 1563 complotul condus de hatmanul Ştefan Tomşa cu sprijin din Transilvania porneşte din Rodna în frunte cu căpitanul Nicazo Francisc în timp ce în Rodna era Ioan Nicazo pârcălab.33 În 6 octombrie îl ucide pe Despot Vodă şi îi ia domnia Moldovei. Trupele din Ardeal conduse de Francisc Nicazo se întorc la Bistriţa unde se cer să trimită 60 de care la Dumitra ca să ducă oastea pedestră la Rodna după cum reiese din următoarea scrisoare. „Căpitanul Francisc Nykazo, domnii mei credincioşi, după mulţumita şi oferirea slujbei mele ştiţi bine că oastea măriei sale s-a  întors de aceea vă rog pe domnii mei credincioşi să-i căutaţi 60 de care pedestrimii fiindcă măria sa se grăbeşte tare ca să zorim spre măria sa. De aceea să meargă mâine toate cele 60 de care acolo … şi cele 60 de care să îi aştepte aici în Bistriţa apoi flăcăilor săraci care au fost acolo în cetate să li se dea un sat unde să stea şi să li se dea şi de mâncare până vor avea  un răspuns de la măria să căci nu au de cheltuială nici un filler. … carele merg la Rodna să ducă pâine dărăbanţilor fiindcă mor de foame fiindcă nu au pâine. … S-a dat în Dumitra, octombrie 1563. 34

În 29 noiembrie 1563 Ioan Zapoia cere cetăţii Bistriţei ca să trimită pe bărbierul Andrei din Rodna în Moldova pentru ca să îl ajute pe Lăpuşneanu să scape de cataractă.

În martie 1564 Tomşa este nevoit să se retragă şi Al. Lăpuşneanu revine şi ucide un număr însemnat de boieri. În 1571 Ioan Sigismund este înlăturat şi în locul lui este numit Ştefan Batori. Între 1572-1574 domnia lui Ioan Vodă cel Cumplit iar Rodna este anunţată de prezenţa cazacilor în Moldova. În Polonia Ştefan Batori domneşte din 1575 până în 1586 iar în Transilvania este principe fiul său. În 1593 Mihai Viteazul devine domn al ţării româneşti, în 1599 în urma bătăliei de la Şelimbăr ajunge domn şi al Transilvaniei. Intră în Alba Iulia în 21 octombrie 1599. În primăvara anului 1600 locuitorii Rodnei trăiesc fericita ocazie de a vedea trupele învingătoare îndreptându-se spre Moldova spre a-l înlătura pe Ieremia Movilă. Conform datelor existente în Rodna au făcut popas pentru a hrăni caii şi soldaţii conduşi de căpitanul Baba Novac. Se confirmă prin scrisoarea din 21 aprilie 1600 adresată de reprezentanţii Rodnei către senatul Bistriţei că nu pot să asigure hrana cerută de vornicul Dragoş pentru oastea ce trece prin Rodna.

Ieremia se refugiază în Polonia 6 iulie 1600. Mihai ajunge domnitor al celor trei ţări. În 3 august 1601 în lupta de la Gorăslău forţele unite româno-imperiale înving armata Transilvaniei condusă de Sigismund Batori iar la 8 august în apropiere de Câmpia Turzii, din ordinul generalului Basta, Mihai Viteazul este asasinat. Astfel se sfârşeşte o legendă a românilor.

Urmează clipe grele pentru românii din Transilvania prin faptul că stăpânitorii vremelnici s-au simţit jigniţi de acţiunea lui Mihai Viteazul, în Alba Iulia sunt ucişi aproximativ 3000 de oameni, Biserica Unirii a fost dărâmată iar din alte oraşe scoşi şi alungaţi, mulţi din ei refugiindu-se în zona de graniţă în zona muntoasă devenind hoţi (haiduci) jefuind trecătorii. Între 1601-1606, când se întreprinde o acţiune împotriva lor, închizându-se graniţa de la Bistriţa iar în zona Rodnei aducându-se oameni viteji.35 După această dată nu mai apar date despre atacuri ale tătarilor şi nici despre călăuze. În 1613 este ales principe al Transilvaniei Gabriel Bethlen. La 1617 el îşi concentrează oastea la Rodna.36 pentru a sprijini pe Lupu Mehedinţeanu împotriva lui Alexandru Iliaş, care a adus mulţi greci în România. În 1618 Bethlen cere oprirea exportului de aur, argint şi blănuri către greci.37 În 30 aprilie 1618 printr-o scrisoare către Bistriţa cere ca la vama din Rodna să aibă grija la contrabandă iar cei ce îi descoperea primeau a treia parte din marfa confiscată. În 1621 sau 1623 tătarii pradă Muntenia, iar la întoarcere sunt atacaţi de moldoveni din porunca lui Radu Mihnea care le ia prada iar tătarii trec munţii în Transilvania şi se retrag prin Rodna fără a provoca pagube.38 În 11 mai 1624 vin veşti că se îndreaptă circa 60000 de tătari către Rodna,39 iar în 20 mai vine o scrisoare cu următorul text:

Toma Debreczéni către judele primar şi juraţii cetăţii Bistriţa, … Atât vă pot scrie măriei voastre că ne-a sosit o veste de tot îngrijorătoare; ni se scrie acuma de către biroul Bistriţei să ne scoatem vitele şi ce amar avem către munte. Acuma să socoteşti măria ta ce avem să facem cu ovăsul pentru că mi-a scris birăul Bistriţei că tătarii care vor trece pe la Rodna vor fi la număr 60 mii. Să mă înştiinţeze măria ta ce să ştiu face. Bine ar fi să le ducem toate la deal. Eu am crezut şi am ştiut că măria ta eşti cu adevărat credincios şi ar fi bine ca veşti de astea ca întâiu rând să mi le dai de ştire mie, nevrednicului slujitor al măriei sale şi nu birăului din Batoş. Chiar pentru asta mă rog măriei voastre, vă poruncesc şi în numele măriei sale să mă încunoştiinţezi fără întârziere despre trecerea tătarilor la Rodna ….

Prin faptul că nu mai apar date că ar fi prădat şi în altă parte este posibil ca atunci să fi avut loc bătălia de pe Izvorul Roşu.40 Tot în 1624 Gabriel Bethlen acordă dreptul copiilor de iobagi să meargă la şcoală ia preoţii români să fie scutiţi de dijmă. În 1636 Gheorghe Rakoczi îi învinge pe turci, în 1644 imperialii sunt înfrânţi de transilvăneni iar în 1657 văduva lui Racolţi construieşte prima şcoală din Transilvania pentru români la Făgăraş.

Notă

Gabriel Betlem, Gheorghe Racolţi I şi Acaţiu Barcsai au acordat drepturi preoţilor români dar şi fiilor de iobagi să înveţe carte. Din nefericire, nobilii, indiferent care erau, nu permiteau construirea de şcoli pe teritoriul lor. Singura care a reuşit a fost văduva lui Racolţi.

În 1650 Rakoczi al II iobăgeşte populaţia română din zona de câmpie şi obligă preoţii români la none şi dijme. În 1659 Acatiu Barcsai scuteşte din nou preoţii români de dijme şi none. Acatiu confirmă şi la 1663 scutirea de impozite. La 1686, prin tratatul de la Viena Transilvania trece de sub protectorat turcesc sub protectorat imperial care recunoaşte ca principe pe Mihai Apafi I şi acceptă garnizoane în oraşele Cluj şi Deva. Situaţie în Transilvania devine şi mai grea decât pe timpul turcilor pentru că în 1687, prin tratatul de la Blaj, sunt puse la dispoziţia imperialilor 12 oraşe (cetăţi) şi plata sumei de 700000 de florini. După 1691 începe greul românilor transilvăneni, prin diploma Leopoldină numită şi patenta imperială, care slujeşte ca şi constituţie în Transilvania, care recunoaşte 4 religii şi 3 naţii iar toţi românii sunt făcuţi iobagi, inclusiv cei din Rodna şi pierd toate posesiile inclusiv munţii. Anul următor preoţii fac demersuri care durează timp de zece ani când apare a doua diplomă Leopoldină în care preoţii uniţi cu Roma primesc drepturi egale cu ceilalţi preoţi iar naţiunea română este numită „greacă” după religie, termen ambiguu prin care românii nu îşi vor mai câştiga multă vreme drepturile. Mulţi preoţi şi români iau calea pribegiei văzându-se înşelaţi, episcopul Inochentie Micu, unit cu Roma, cum erau numiţi greco-catolicii, face demersuri pentru ca cea de-a doua diplomă Leopoldină să fie respectată dar este respins violent tocmai pe motivul că nu figura termenul „român”.

Între anii 1703-1711 a fost războiul Curuţilor, regaliştii maghiari cu Lobonţii împăratului Austriei. Doar comuna Sângeorz Băi a trebuit să presteze într-o singură lună din anul 1707, armatei regeşti 787 găleţi de grâu, 2068 de ovăz, 272 măji de carne, 216 care cu fân.

În 1714 dieta fixează norma de lucru la nobili cu patru zile iobagii iar oamenii liberi 3 zile pe săptămână. În 1716-1718 are loc războiul austro-turc care are loc în mare parte pe teritoriul României fiind implicate Transilvania şi Moldova. În 1717 un grup de imperiali încearcă să ia prizonier pe Emil Racoviţă dar acesta cere sprijin tătarilor care pradă valea Someşului la 19 august care provoacă următoarele pagube în Rodna: 2 biserici arse, 2 mori arse, 23 de oameni omorâţi iar 38 luaţi prizonieri, animale luate, 17 cai, 85 boi, 131 vaci, 40 oi, 171 porci, 458 de stupi prădaţi şi 616 care cu fân.41 În 1719 a fost o foamete îngrozitoare. În „Povestea comunei Sângeorz Băi” Iustin Sohorca scrie că mulţi gospodari, singuratici sau asociaţi plecau în Moldova cu câte 4-6 boi la un car şi la întoarcere veneau doar cu 2 ceilalţi fiind preţul porumbului.42 După relatările lui Iustin Sohorca, „sunt nenumărate faptele criminale şi arbitrare care loveau în existenţa poporului român atât din punct de vedere material cât şi cel sufletesc.”43 Aşa, de exemplu, în anul 1708 (în baza diplomei leopoldiene din 1691) saşii au răpit munţii care din vechime erau exclusiv proprietatea comunelor româneşti distribuindu-se comunelor săseşti  şi chiar unor persoane particulare din Bistriţa. Au impus poporul român la impozite excesiv de grele pe care români trebuiau să le verse la termene fix în casieria oraşului Bistriţa. Dacă românii nu plăteau şi nu împlineau tot ce li se cerea de către saşi, respectiv de către magistrat erau pedepsiţi aspru. Îi prindeau şi îi băteau fără milă, îi ardeau cu fierul roşu, îi schingiuiau, îi întindeau pe carul de tortură prin sate, le atârnau bolnavi de picioare, îi defăimau, îi blestemau şi îi ghionteau, îi legau de stâlpi, îi ameninţau că îi vor spânzura, pe unii într-un deal şi pe alţii în altul, că îi vor gâtui şi îi vor trage în ţeapă, etc”. de aceea nu este de mirare relatarea comăndaşului din Rodna: „pentru rândul rodnenilor, iacă oamenii fug la Moldova şi astă noapte a fugit unul, încă dator cu mult jold şi am mânat cătane după dânsul doară-l pot prinde şi oamenii şed în pădure şi prin gropi şi nu-i pot strânge la sat. Cine poate feledui pentru dânşii? Că ei ştiu toate potecile şi şed în pădure.”

În 1737 revine cu un memoriu documentat istoric mai precis dar nu i se permite să îl prezinte. La 1741 face demersuri la curtea imperială, din nou pe documente istorice dar fără rezultat. Drept consecinţă este obligat să renunţe la slujba de episcop în 1751. Situaţia este foarte grea pentru românii din Transilvania astfel încât nu şi-au câştigat încă drepturile asupra munţilor iar să scape de taxele impuse pentru păşunat, taxe de 20-30 de berbeci pe an, preferă să păşuneze în Moldova.44 iar din scrisoarea căpitanului Dumitru, comandantul plăieşilor din Rodna reiese că oamenii stau răsfiraţi prin pădure, prin gropi şi cunosc toate potecile.45 În 1759 se construieşte prima biserică greco-catolică din localitate.

Notă

Nu am reuşit să identific locaţia celor două biserici distruse de tătari la 1717. Mai vag despre una că s-ar fi aflat în dreapta Izvorului mai sus puţin de podul spitalului. Nu am confirmări de ruine.

De-a lungul timpului la Rodna s-a dezvoltat o reţea de spionaj, cel mai mult în perioada stăpânirii moldovene, finanţată probabil de Bistriţa sau şi mai departe, de Braşov pentru că cei de la Rodna înştiinţau Bistriţa despre toate mişcările domnului Moldovei fiindu-le frică că odată trecut munţii acesta poate fi periculos. La 16 octombrie 1542 bistriţenii informează la Sibiu că Mateiaş, vistiernicul a intrat în ţară cu motivul că merge la Ciceu.46 De asemenea în 1543 la 11 noiembrie bistriţenii informează la Braşov prezenţa lui Petru Rareş la Rodna cu doi ceauşi turci.47 De asemenea şi domnul Moldovei, Ilieş Vodă este informat la moartea lui Petru Rareş, că bistriţenii vor să atace Rodna să o elibereze. În 1582 comitele de Maramureş anunţă la Bistriţa ca moldovenii au de gând să îi atace.48 În 1594 vin veşti la Rodna că Aron Vodă Tiranul are de gând să atace Braşovul.49 În 1597 vin veşti despre spionii turci şi greci ce vin din Moldova prin Câmpulung în Ardeal şi despre două poveri de bani.50

 

 

I N D E X

 

  1. Istoria Românilor, Vol.1 Giurescu, p. 266
  2. Istoria României în date, p. 70
  3. Rodna la 750 de ani de la atestare, vol II, p. 182
  4. idem, p. 180
  5. idem, p. 182
  6. Istoria României în date, p. 71
  7. Istoria Românei RPR, vol II, p. 238
  8. idem, p. 246-252
  9. Rodna la 750 de ani de atestare, p. 182
  10. Monografia Comunei Rodna, p. 21
  11. Rodna la 750 de ani de atestare, vol II, p. 184
  12. idem, p. 186
  13. idem, p. 186
  14. idem, p. 187
  15. idem, p. 188
  16. Istoria României în date, p. 115
  17. Rodna la 750 de ani de atestare, vol II, p. 189
  18. Monografia Comunei Rodna, p. 23
  19. Istoria României în date, p. 117
  20. idem, p. 117
  21. idem, p. 118
  22. Rodna la 750 de ani de atestare, vol II, p. 191
  23. Istoria Românilor, vol II, pag. 281
  24. Rodna la 750 de ani de atestare, vol II, p. 195
  25. idem, p. 195
  26. Istoria României în date, p. 122
  27. idem, p. 122
  28. Rodna la 750 de ani de atestare, vol II, p. 195
  29. Istoria României în date, p. 122
  30. idem, p. 123
  31. Rodna la 750 de ani de atestare, vol II, p. 196
  32. Istoria României în date, p. 123
  33. Rodna la 750 de ani de atestare, vol II, p. 198
  34. idem, p. 198
  35. idem, p. 207
  36. idem, p. 208
  37. idem, p. 208
  38. idem, p. 210
  39. idem, p. 212
  40. idem, p. 213
  41. Monografia Comunei Rodna, p. 26
  42. Povestea Comunei Sângeorz Băi p. 29
  43. idem, p. 34
  44. Rodna la 750 de ani de atestare, vol II, p. 221
  45. Monografia Comunei Rodna, p. 25
  46. Rodna la 750 de ani de atestare, vol II, p. 192
  47. idem, p. 192
  48. idem, p. 201
  49. idem, p. 204
  50. idem, p. 205

 

 

Rodna la apogeu

Atestată documentar în anul 1235 în cronicile ruseşti, mai precis, în însemnările de călătorie a ducelui de Haliciu la curtea regelui Ungariei, Bela al IV-lea. El ajunge la Baia Rodna ca să îşi ridice obiectul de argint pe care să îl ducă regelui Ungariei. Reiese din însemnări că la Rodna era mină, atelier de prelucrare a metalelor şi topitorii. Un lucru important este că metalele şi bijuteriile făcute aici au apreciere la curtea regelui şi era cunoscută şi în alte ducate ca Haliciu sau Pocuţia. Minele din Rodna împreună cu valea Rodnei, a Bistriţei, Jelna şi Cranimătul au aparţinut reginei, din vechime, adică ea încasa acel venit de a 20-a parte. În schimb, proprietarul direct le putea înstrăina, vinde sau lăsa moştenire cu menţiunea de a-şi achita obligaţia arătată. În scrisoarea Papei Urban al IV-lea din 16 iulie 1264 îi cere lui Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea să restituie mamei sale Maria, ilustră regină, Rodna, Bistriţa, Cranimătul şi Jelna pentru că acestea au fost a reginei din vremuri străvechi, altfel va fi silit prin reguli bisericeşti.

În documentul din 20 decembrie 1268 se arată următoarele: vânzare de teren, casă mare şi jumătate din minele de argint ceea ce confirmă că regina nu încasa decât viagenta.

Ducele Daniel se căsătoreşte cu Ana, fiica lui Bela al IV-lea şi ca zestre primeşte Rodna, astfel în documentul din 1262 fiica regelui Ungariei se numeşte Ana de Galiţia, de Machow şi de Rodna.

Probabil acesta a fost motivul pentru care fratele ei, Ştefan, a confiscat averea mamei sale doi ani mai târziu iar pentru a recupera minele atât regele cât şi regina au apelat la papă care i-a trimis o scrisoare lui Ştefan şi l-a ameninţat prin canoane bisericeşti.

Analizele făcute de ruşi, ne-au arătat că în Haliciu se folosea fier provenit din Rodna. Ducatul de Haliciu este prădat de tătari în anul 1241 şi dispare sub loviturile Hoardei de Aur.

I

La începutul secolului al XII-lea Transilvania nu era încă cucerită de Ungaria în întregime. Erau multe enclave numite diferit, ţări (Ţara Oaşului, Bârsei, Moţilor), comitate, districte, voievodate aşa că în 1224 se face prima organizare. Rodna devine district condus în continuare de comite regal, păstrând titlul „de Rodna”, cu administraţie proprie, juraţi, notari cu târg, monedă şi emblemă proprie. Unii susţin că dreptul de a avea monedă proprie a fost acordat de Andrei al II-lea din 1227 când a acordat privilegii orăşeneşti centrelor miniere.

II

Al doilea document însemnat ca vechime este descrierea călugărului de Oradea, Rogerius în „Cântec de jale”. El a fost martor ocular la distrugerea Rodnei de către tătari la  1 aprilie 1241, chiar în ziua de Paşti.

Ne descrie că în fruntea tătarilor se aflau Kadan şi Buri, oraşul nu avea întăriri aşa că tătarii au pătruns uşor şi, cu toate că a fost apărat de cavalerii teutoni, a avut loc un măcel, peste 4000 de oameni fiind ucişi. De fapt, primul atac al tătarilor a fost respins iar cavalerii teutoni sărbătoreau victoria când au primit vestea că atacă din nou tătarii. Încă în biserică se aflau o parte din oameni, unii doreau ca să iasă să lupte, alţii să se salveze iar în învălmăşeala creată s-au răsturnat sfeşnicele şi candelele care au aprins biserica. Întreaga clădire a devenit o torţă uriaşă iar din cauza temperaturii cea mai mare parte a zidurilor şi tavanelor s-au dărâmat prinzând în interiorul lor oamenii. Oamenii care au murit sub dărâmături au fost scoşi, după ce au trecut tătarii, şi au fost înmormântaţi într-o groapă comună. Lângă zidul rămas în picioare a fost zidită o groapă comună frumoasă ca un cavou unde s-au îngropat cadavrele găsite în biserică şi cele ucise de tătari, aproape 4000.

Fiind copleşit de mulţimea tătarilor care au incendiat şi cealaltă biserică şi multe case, comitele Aristadus se predă, oraşul locuit de mulţi germani nu este distrus în întregime, intrând sub protectoratul lui Kadan. Sunt luaţi robi, femei şi copii şi mult argint, aur şi fier iar topitoriile sunt distruse.

Comitele este obligat ai însoţi pe tătari ca şi călăuze împreună cu 600 dintre soldaţi. În după amiaza acelei zile părăsesc oraşul îndreptându-se spre Sângeorz. Dacă la Rodna tătarii au ucis 4000 de oameni în aval s-a extins vestea: „Vin tătarii!”. Oamenii şi-au luat în grabă agoniseala şi vitele şi s-au îndreptat spre locuri mai retrase. La Sângeorz, văzând focul de la Rodna şi primind vestea despre tătari o parte din locuitori s-au refugiat în valea lui Dan iar cei mai mulţi spre Cormaia pentru că vechiul drum trecea peste vadul Anieşului, în dreapta căii ferate, pe lângă coastă, peste Valea Caselor, la Caba, trecea peste Cormaia, după care o luau 400-500 de metri în sus şi ajungeau undeva mai sus de hotelul Hebe după care un drum cobora la vale peste Valea Borcutului şi trecea prin Vărarea (Nepos) la Bistriţa. Celălalt de la Cormaia o lua spre Parva. Sângeorzenii care s-au refugiat în Cormaia au slăbit arborii de-o parte şi alta a văii, care astăzi se numeşte Valea Tătarilor, pentru că aşa cum s-au aşteptat, un grup numeros de tătari le-au luat urma. Când tătarii au pătruns adânc în această vale la un semn oamenii au dărâmat copacii peste ei, rănindu-i sau ucigându-i. Cei mai curajoşi s-au pogorât între ei şi i-au străpuns cu furcile şi cu securile pe cei ce îi întâlneau. Fiind pe înserat a urmat o noapte sinistră în care vaietul celor răniţi şi strigătul păsărilor de noapte sfâşiau liniştea nopţii. A doua zi, de Paşti oamenii au strâns cadavrele găsite printre copaci şi le-au înmormântat într-o groapă comună. Ceilalţi au rămas pradă sălbătăciunilor.

Acest document ne ajută să mai clarificăm câteva lucruri despre trecutul Rodnei.

Prezenţa cavalerilor teutoni la Rodna

Cavalerii teutoni erau un ordin militar religios german înfiinţat în 1190 în Palestina, pe timpul cruciadelor. Erau recrutaţi nobili, se compunea din fraţi preoţi şi fraţi slujitori, foloseau zale şi constituia de regulă cavaleria grea.

Europenii s-au confruntat cu un nou tip de luptă. Tătarii atacau apoi se retrăgeau în dezordine iar apărătorii, ieşind din defensivă, crezând că se retrag, porneau apoi în urmărirea lor. Astfel aceştia deveneau vulnerabili, mai ales cavaleria grea.

Aşa s-a întâmplat şi la Mohi, pe Tisa la 11 aprilie 1241 când armata regelui Ungariei a fost pur şi simplu zdrobită iar regele a fugit în Serbia. Atât în mărturiile laice cât şi documente vechi se face referire la Rodna că la venirea tătarilor avea peste 40000 de locuitori (printre scrieri, Cronica lui Otto). Mulţi istorici moderni susţin că nu este posibil ca la acea vreme Rodna să fi avut atâţia locuitori, că au greşit şi că probabil avea 4000 argumentând că nu există spaţiu suficient, nu este hrană suficientă şi populaţia Europei nu era atât de mare.

La Bistriţa şi Rodna erau foarte mulţi germani saşi proveniţi din zona Luxemburgului şi au fost aduşi în al doilea val de Bela al II-lea între 1172 – 1196 şi se organizează în comitat având mari privilegii.

Dacă în alte zone ale ţării saşii i-au alungat pe români la Rodna ei au fost acceptaţi şi au locuit împreună, saşii găsind puţin pământ arabil iar rodnenii fiind păstori aprovizionau piaţa cu produse lactate şi carne. Biserica Benedictă era patronată şi administrată de cavalerii teutoni care în ordinul lor includeau şi fraţi preoţi. Pe lângă saşi, în Rodna era şi o populaţie românească ce aveau o biserică de lemn frumoasă cu un turn înalt. Biserica românilor era atât de înaltă încât atunci când tătarii au aprins-o, turnul a căzut peste Izvor ajungând cu vârful în cimitirul de sub coastă. Cei trei preoţi, Domide, Marcu şi Anastasie, cu nume româneşti, ce slujeau în biserica românească, au fost ucişi de tătari în timp ce apărau lucrurile sfinte la 1241.

Mărturii laice

Pe teritoriul Rodnei se aflau două biserici. Cea Benedictă, ale cărui ruine, declarate monument istoric, se afla în centru. Biserica românească nu se afla pe actualul plasament pentru că înainte de a veni viitura de pe Cişa Izvorul curgea pe lângă cimitirul de sub coastă şi biserica se afla în actuala grădină cu pomi a familiei Mâşu, vizavi cu grădina parohială. Se confirmă ruine iar zidul de sprijin al drumului este făcut cu piatră din acele ruine.

Cronica lui Otto menţionează că Rodna, la invazia tătară a avut aproape 42000 de locuitori. Această cifră apare în mai multe documente. Unii istorici susţin că acest lucru este o greşeală şi nu poate fi vorba decât de 4000. Tătarii au omorât 10% din populaţia Rodnei adică au fost 4000 de morţi iar 600 de soldaţi împreună cu comitele şi încadraţi în armata tătară. De asemenea au fost luate în prizonierat femei şi copii iar oraşul intră în protectorat tătar, însemnând că au rămas supravieţuitori. Rodna era mult mai mare şi se întindea de la Cormaia în amonte, pe valea Someşului, tot bazinul hidrografic. Trecea înspre sud pe valea Ilvelor, de la tunelul de la Poiană, din nou tot bazinul hidrografic. Rodna se întindea cuprinzând tot arealul dintre partea sudică a Munţilor Rodnei şi partea nordică a Munţilor Bârgăului. Dacă adăugăm şi datele din actul succesoral din 1292 observăm că de Rodna aparţin şi satele Sărata, Sărăţel, Şieu-Măgheruş, Chiraleş, Chintelec, Săsarm şi Chiuza, unele dintre ele fiind incluse şi în 1243, după invazia tătară, în diploma adusă de comitele secuilor ca să o înlocuiască pe cea veche pierdută cu ocazia evenimentelor. Aceasta confirmă că de comiţii de Rodna aparţineau şi sate de la câmpie care produceau grâne pentru oraşul minier.

Satele din acest areal s-au desprins abia în 1762 Ilva-Mare cu Lunca Ilvei, Maieru cu Poiana şi Măgura cu Arşiţa, iar în 1773 comuna Şanţ se desprinde de Rodna şi poartă numele de Rodna Nouă. Românii locuiau pe dealuri, nu pe vatra satului întâlnind astfel dealuri cu numele proprietarilor sau locuitorilor de acolo (Dealul Pioraş, Durnii, Popii, Faurului, Groapa lui Cicioc, Coasta Domideştilor.) Înainte de înfiinţarea căii ferate Ilva Mică – Dorna, drumul de ieşire a celor de pe apa Ilvei era la Rodna prin drumul de pe Poderei şi Măgura. Oamenii de la Ilva Mare veneau la târgul din Rodna după vechiul obicei aducând produse lactate, porci şi oi până spre sfârşitul secolului al XX-lea. Într-o scrisoare de mai târziu în care se cere aprobarea la curtea imperială să se aprobe înfiinţarea unei topitorii mari la Rodna, pe Cobăşel, unde valea se lărgeşte, şi se face referire la perioada dinainte de invazia tătară când la Rodna erau 350 de topitorii mici. Topitoria a fost dată în folosinţă în anul 1799. La acest document se face referire şi în monografia comunei Şanţ.

Mărturii orale

I

Boldul Şutului, nume păstrat de la un armean, Şutu, care şi-a deschis o boaldă (prăvălie, magazin) pe Izvorul Roşu pentru cei ce locuiau în zonă şi pentru târgari, mineri, toponim păstrat şi astăzi.

II

În timpurile nu se făcea naveta şi aşa cum se arată în actul succesoral, existau case ale băieşilor. După ce la Ineuţ s-a găsit aur muncitorii s-au mutat cu tot cu familii pe muntele Corăţel, în dosul Beneşului şi au făcut o casă mare şi au curăţit muntele de piatră pentru a putea face fân la caii folosiţi să coboare aurul în desagi din piele pe tarniţă (înşeuaţi) de la Ineuţ la Cobăşel, la topitorie. Numele muntelui s-a păstrat Curăţel (curăţat) şi Căsoi de la casă cu etaj pentru mineri. Sunt şi multe depozite de zgură pe malul Cobăşelului.

Au fost mine şi pe valea Anieşului, pe Valea Vinului şi la Parva. Vechiul drum trecea de la Cormaia, Sângeorz-Băi, în zona staţiunii, în Gersa şi Parva, drum pe care se ajunge din Sângeorz la Parva în 3 ore pe jos, pe unde vine linia de înalte tensiune. Comitele Benedict (Beneş de Rodna) prin investiţiile pe care le-a făcut s-au păstrat două drumuri ce poartă numele său, unul la Beneş şi unul între Anieş şi Izvorul Roşu.

După trecerea tătarilor regele Bela IV a dispus o inventariere a pagubelor provocate de tătari şi s-a îngrozit găsind de exemplu oraşul Alba o ruină, plin de cadavre şi câţiva oameni care se hrăneau cu pâine făcută din făină din coajă de stejar iar în scrisoarea pe care regele IV i-o scrie papei Grigore al IX spune printre altele: „Tătarii au năvălit în Ungaria, începând cu ziua de Paşti cu o oaste puternică şi o hoardă numeroasă şi fără să ţină seama de vârstă sau sex au trecut prin sabie pe toţi cei pe care i-au putut întâlni, au dat foc bisericilor şi locurilor închinate numelui tău spurcându-le prin ucideri de oameni şi alte blestemăţii, lăudându-se că vor supune jugului lor pe toţi, mai ales pe creştini. 15 iunie, 1241, Zagreb”.

Notă

Cei 4000 de oameni ucişi la Rodna vin să confirme barbaria tătarilor.

Secuimea nu a avut de suferit iar la cererea regelui Bela IV comitele secuilor vine la Rodna în 1243 şi ajută la refacerea ei aducând cu el şi noua diplomă din partea regelui cu toate privilegiile pe care le-a acordat districtului Rodnei în diploma dinainte care s-a pierdut în timpul invaziei confirmând satul Sărata la districtul Rodna. Din 1245 Rodna varsă în tezaurul reginei 130 de mărci ca viagentă. În patru ani s-au reconstruit topitoriile astfel că monetăria din Rodna a putut intra din nou în producţie. Nu ştim ce conţinea acea diplomă dar în documentul din 1268, 20 decembrie, de care am amintit confirmă printre altele că Rodna avea monedă proprie de argint şi multe bunuri ca: moară, curţi, case de locuit, ogoare şi mine de argint. În document se arată că acestea au aparţinut comitelui Hanchmann care avea o datorie faţă de rege de 155 de mărci de argint de Rodna care a fost achitată de către comitele Hench, fiul lui Bredelin pentru că Hanchmann moare, fratele său şi fiica sa Margareta îi dau jumătate din minele de argint şi o parte din avere. Documentul a fost semnat de jude, juraţi şi martori.

Notă

Nu se ştie cât de mare a fost ajutorul acordat de secui la Rodna şi în ce a constat dar în 1285 tătarii pradă din nou valea Someşului. Din nefericire pentru noi despre această invazie nu avem date.

După moartea regelui Bela IV al Ungariei ajunge la tron Andrei al III-lea care nu poate controla marea nobilime. Moare în 1301. Pe timpul regilor arpadieni, prin faptul că s-a păstrat un impozit mic plătit de toţi nu au existat conflicte între maghiari, români şi saşi şi au convieţuit împreună. Astfel la 1291 găsim nobili români în dieta Transilvaniei şi biserica românească din lemn distrusă în timpul invaziei tătare alături de cea de piatră şi doi preoţi cu nume româneşti, Marcu şi Domide.

Ca să ne facem o dare de seamă a situaţiei a bogăţiei comitelui de Rodna avem un document la care asistă Ladislau, voievod al Transilvaniei, ce constă într-o împărţire succesorală între comitele Nicolae şi fiul fratelui său, Beneş. Se confirmă satul Sărata şi jumătate din Sărăţel cu mori, de asemenea Şieu-Măgeruş, Chiraleş, Chintelnic, Săsarm, Chiuza, casă în Bistriţa de locuit. La Rodna palatul din Rodna în care locuia comitele, mine de aur şi de argint, turnătorie, munţi, păduri, cârciumi, brutării, mori, măcelării, abatoare, casele băieşilor, cântăritor, curţi de preparare, livezi, ogoare la care se adaugă monetăria. Aceasta era averea de care se bucurau comiţii de Rodna respectiv şi rodnenii pe timpul stăpânirii regilor arpadieni iar înainte de invazia tătară districtul Rodna număra peste 40000 de locuitori.

Iar Europa, în urma ciumei bubonice din 1347 ce a decimat armata mongolă în timpul asaltului din Crimeea asupra oraşului fortificat genovez Kaffa (actualmente Feodosia) şi unde, mongolii, înainte de retragere, au aruncat cadavre calde în interiorul fortificaţiilor ce a făcut ca ciuma să lovească şi în interiorul zidurilor iar locuitorii bogaţi speriaţi s-au întors spre ţările de baştină extinzând focarul de ciumă pe teritoriul întregii Europei făcând ca în doi ani un sfert din populaţia Europei să moară. Până la sfârşitul secolului ciuma a mai lovit de câteva ori dar nu a luat aceeaşi amploare. Istoricii recunosc că Europei i-au trebuit câteva sute de ani să îşi revină. Aceasta demonstrează că în timpul migraţiei popoarelor Europa a cunoscut un excedent de populaţie. Nu se poate argumenta că Europa nu ar fi avut populaţia notată la acea dată, respectiv Rodna aproape 42000.

În timpurile din vechime o cetate sau un târg administra toate teritoriile care erau în componenţa ei iar populaţia acestor teritorii făcea parte integrantă din cetatea sau târgul respectiv. La fel a fost şi în cazul Rodnei. Documentele vremii nu se referă strict doar la populaţia cetăţii Rodnei ci la toată populaţia care făcea parte din administraţia Rodnei.

Notă

Abia la înfiinţarea graniţei, la 1762 s-au desprins de Rodna localităţile Maieru (împreună cu Poiana), Măgura Ilvei (împreună cu Arşiţa) şi Ilva Mare iar din 1773 comuna Rodna Nouă (Şanţ) şi Poiana Ilvei ceea ce înseamnă că localităţile respective au primit dreptul de a avea administraţie proprie.

Mărturii arheologice

 

S-au găsit 46 monede romane din argint în dosul Anieşului, un tezaur provenind din timpul mai multor împăraţi după anul 271, când are loc retragerea Aureliană, care stau ca mărturie că viaţa economică s-a perpetuat şi după retragerea Aureliană. După retragerea aureliană Dacia rămâne înglobată mai departe în sfera de influenţă politică, economică şi culturală a Imperiului Romano-Bizantin.

Mulţi se întreabă dacă acestea sunt adevărate atunci de sunt aşa puţine mărturiile arheologice? Cauzele sunt mai multe.

  1. Zona nu a fost cercetată din punct de vedere arheologic decât sumar;
  2. Cei ce au găsit vestigii istorice nu le-au valorificat, unii din inconştienţă iar alţii nu au dorit un şantier arheologic în propria-i curte şi au păstrat tăcerea.
  3. Prin poziţie geografică, Rodna a fost mereu prădată de popoarele migratoare, aflându-se în calea lor.
  4. Cel mai grav, dezastrele naturale, incendiile, inundaţiile şi viitura de pe Cişa care a măturat Rodna şi valea Rodnei.

În tradiţia locală se spune că viitura ar fi măsurat 7 metri înălţime schimbând cursul apei în localitate. Mărturie ne este arcul de cerc format în sudul localităţii numit de localnici râpă iar pentru refacerea zonei ar fi fost necesari aproape 400 de ani, 1390-1773, fiind acoperită cu balastru toată vatra Rodnei.

După retragerea Aureliană ţinutul Rodnei, de fapt a întregii provincii a rămas dezorganizat şi lipsit de apărare în faţa atacurilor popoarelor migratoare care s-au înteţit. Populaţia autohtonă s-a retras de pe cursul Someşului spre teritorii mult mai sigure care nu se aflau direct în calea prădătorilor locuind în zone mai înalte, prin poieni, pe văi lăturalnice, pe dealuri, crescând oi ce le asigurau hrană, lapte, brânză, carne, lână şi piei pentru pieptare, căciuli şi cojoace, dar şi din vânat. Avem o scrisoare târzie prin care se cerea oprirea exportului cu piei scumpe de animale: jder, râs, vulpe. Pentru a-şi vinde produsele şi a-şi procura celelalte produse necesare ei organizau târguri pe munţi. Cele mai clare dovezi le-am găsit în cartea „Povestea Comunei Sângeorz” de Iustin Sohorca. Acestea s-au perpetuat până la sfârşitul secolului al XVIII-lea odată cu înfiinţarea graniţei, când oamenilor li s-a cerut să se stabilească pe vetrele de sat.

În cartea sa el descrie amănunţit tot arealul localităţii Sângeorz, de la văi, dealuri şi munţi. Ca o dovadă că oamenii locuiau în acele zone vreau sa relatez doar acele care poartă numele lor şi avem: Lunca lui  Lazor, a lui Năşcău, a lui Bigion, a lui Suflău, Tarniţa lui Florău, a lui Cimbrău, dealul lui Ciocan, a lui Loginău, a lui Grigore,  al Tăpălăgii, a lui Doniză, Coasta lui David, Jgheabul lui Hoanăs, a Irinii, Valea lui Dan, a lui Mironău, a lui Bucur, Părăul lui Horotău, a lui Lupaş, Poienile Tomii, a Hâruţii, a lui Nistor, Poiana lui Ogâgău, a lui Florău, a lui Şoricău şi dosul lui Malin. Pe moina lui Malin a fost adusă biserica construită la 1633, când încă locuitorii locuiau pe dealuri. După ce aceasta a fost ferecată cu lanţuri, făcut o sanie sub ea şi trasă cu mai multe perechi de boi iar pe munţii Sângeorzenilor sunt patru nedei. Nedeie, potrivit dicţionarului este sărbătoare câmpenească de munte. Astăzi mulţi susţin că termenul nedeie nu este specific zonei noastre. Eu nu pot să spun altceva decât că ele s-au păstrat ca toponime pe anumiţi munţi şi îi descriu în continuare. Muntele Poieni. Margini: la sud Muncelul şi Poiana Cucului, la est hotarul măierenilor, la nord muntele Rabla, la vest Dosul Grajdului a Sângeorzenilor. Părţile munţilor: Izvorul Budac, Asupra Molizilor, Dosul Corhamului şi Nedeia Poienilor cu Drumul lui Beneş (Comitele Benedict). Muntele Dosul Grajdului. Margini: la sud Bârledele, la est Poiana Cucului, la nord Prelucile şi Rabla, la vest Dealul Pietrelor şi Jgheabul Şoimului. Părţile muntelui: versantul sudic; Fânaţul, Berbecăria, Nedeia Ţăranului, Izvorul Haşmelor, Poienile Dosului şi Turnişorul, la est Apa Rece şi Nedeia Dosului. Cea de-a patra nedeie se află pe muntele Izvorul Laptelui numită Nedeia Laptelui. De această nedeie se leagă legende despre zâne care fac baie în Izvorul Laptelui care este alb datorită caolinului, iar ele îşi cultivă pe munte grădini de flori cu care ademenesc pe feciori, de aici şi numele de Nedeia Zânelor, locul unde se adună şi ele. Dacă excludem această nedeie avem trei nedei, a Poienii, Ţăranului şi Dosului. În carte este descris şi drumul ce duce din Rodna la Valea Vinului, pe Izvorul Roşu şi urcă în serpentină pe Cişa. Se specifică despre aceste târguri că erau vizitate de cei din Bucovina, Maramureş şi din munţii noştri.  Faptul că populaţia autohtonă s-a retras în locuri ascunse invadatorii credeau că au ocupat un teritoriu lipsit de locuitori sau pustiu iar prin calitatea vlahilor (românilor) de a fi sociabili sau toleranţi au reuşit să trăiască împreună şi să-i asimileze ulterior pe străinii care s-au aşezat aici. Cu toate că peste teritoriul Rodnei au trecut multe popoare migratoare patru familii sunt considerate cele mai vechi: Bureacă, Domide, Cârdan şi Flamă.

Stâncile Dracului – Legenda

STÂNCILE DRACULUI

Această prezentare necesită JavaScript.

Când s-a creştinizat lumea era un prinţ tânăr care a spus tatălui său că el doreşte să facă biserici pentru creştini şi dacă îi dă voie el ar căută aur prin regatul lui. Auzind regele gândul prinţului i-a dat încuviinţarea şi s-a bucurat mult că prinţul are aşa gânduri. A pornit prinţul nostru la drum cale de trei luni, trei săptămâni şi trei zile fără a găsi aur ajungând în munţii Rodnei. Cum urca pe albia râului la deal aude prin sunetul produs de apă un glas de femeie ce cânta un cântec duios. Încercă să asculte dar nu îl distingea bine. Întrebă oamenii care erau cu el dacă aud ceva suspect la care ei îi răspund că parcă ar cânta o femeie. Prinţul se depărtă de albia râului şi se uită în toate părţile să observe de unde se aude glasul. Deodată dă cu ochii de un castel pe o stâncă nu prea mare şi de acolo venea cântecul. Se apropie de el şi vede o fată care torcea la geam şi cânta. Era cu faţa spre apus şi se uita la soarele care se ducea spre asfinţit fără a-l vedea pe prinţ până ajunge sub geam. Când fata dă cu ochii de prinţ care sta în faţa geamului încremeneşte şi scapă fusul jos la picioarele prinţului. Acesta se apleacă, îl ridică, se uită la el şi vede că fata torcea fir de aur. Îl întinde spunându-i:

—Tu ai aur şi de tors iar eu de trei luni, trei săptămâni şi trei zile caut aur şi nu am găsit nici un fir.

Fata îl întrebă: ­­

—Dar ce ai vrea să faci cu aurul?

—I-am spus tatălui meu că eu doresc să fac biserici spre slava lui Isus.

Fata ia cuvânt din nou şi îi spune:

—Dacă îmi împlineşti două bucurii eu iţi spun unde să găseşti aur.

—Bine.” zice prinţul.

—Să nu doreşti în inima ta să mă mai vezi şi nici să îmi afli numele.” Fata era frumoasă, se uită prinţul la ea dar şi dorinţa de a găsi aur era mare.

—S-a făcut.” zice prinţul.

—Jură-mi pe domnul tău.” Prinţul jură apoi fata îi arată stânci de aur.

Fata închide geamul la palat iar prinţul se întoarce la oamenii care l-au însoţit în căutare şi împreună se duc la stâncile pe care le-a indicat fata. Le povesteşte ce s-a întâmplat apoi trimite soli la împărăţie să vină oameni din sate şi să scoată aur pentru a face biserici. Prinţul inspecta bisericile şi se minuna. După un timp se duce la tatăl său şi îi povesteşte ce a făcut şi cum a găsit aurul la care tatăl său a început să îl întrebe, când i-a spus de fată, că cine era şi cum o cheamă. Împăratul se gândea că i-ar fi bună de noră dacă a făcut o faptă aşa mare şi i-a arătat prinţului unde se găsea aur. După discuţia cu tatăl său prinţul a început a se gândi la fată, mai ales noaptea. S-a gândit o bucată de vreme că a făcut biserici destule spre lauda Domnului iar dacă a fi să încalce jurământul speră că fata îl va ierta. Aşa că s-a hotărât să se ducă să vadă fata şi să îi afle numele şi dacă ar putea să o ceară de soţie. A ajuns prinţul la Rodna şi a luat-o pe Izvor la oamenii de la Colb care scoteau colb de aur şi după ce a povestit cu ei aceştia i-au spus că la Valea Secii locuieşte Sfânta Vineri şi poate cunoaşte fata şi îi poate da şi alte informaţii. Ajunge prinţul la Sfânta Vineri spre seară, aceasta îl invită în casă la care prinţul îi spune că intră în casa ei dacă îi răspunde la o întrebare. Neştiind ce întrebare îi va pune prinţul Sfânta Vineri se învoieşte. Prinţul intră în casă, se spală şi se aşează la  masă. Sfânta Vineri îl serveşte cu mâncare iar prinţul mănâncă apoi îi pune întrebarea că cine este fata care are castelul pe stâncă. Sfânta Vineri se întunecă la faţă când aude dar pentru că a promis că îi răspunde se ţine de cuvânt şi zice:

—Fata pe care ai văzut-o pe stâncă este Izvodia, zâna dealurilor iar aurul pe care îl toarce îl dă la zâna florilor care îmbracă dealurile cu cele mai frumoase flori. Prinţule, eu zic ca în noaptea asta să dormi în casa mea pe un pat cu flori culese de pe dealurile Izvodiei şi la noapte o să visezi frumos iar mâine întoarce-te înapoi şi nu ţi călca jurământul.

Prinţul nu zice nimic. Sfânta Vineri îi pregăteşte patul cu flori de narcise de pe Saca din Poiana Narciselor. Prinţul nu a scos o vorbă, s-a aşezat în pat şi s-a tot gândit să meargă la zână. Era bucuros că o cunoaşte dar era întristat că aceasta era zână şi nu o poate cere de soţie. Apoi într-un timp se hotărî: Nu am bătut atâta drum de pomană, dimineaţă mă duc şi îi mulţumesc că mi-a arătat stâncile cu aur şi îi spun că am făcut biserici frumoase pe multe din dealurile ei. Şi adormi.

Dracul  era supărat că prinţul a făcut atâtea biserici iar oamenii îl laudă pe Dumnezeu dar atât timp cât prinţul nu îşi calcă jurământul el nu are nici o putere. Nu poate face altceva decât să aştepte că poate cine ştie, până la urmă …

Sfânta Vineri când a văzut că prinţul a adormit a ieşit din casă şi a început a se tângui şi a se ruga către zâna apelor, către zâna pădurilor, zâna dealurilor şi altele. Au venit toate dar a coborât şi dracul şi asculta cum se le povesteşte Sfânta Vineri că la poftit în casă pe prinţ şi că nu a vrut să intre numai dacă îi promite că îi răspunde la o întrebare. I-a promis şi nu şi-a putut călca cuvântul dar nu s-a gândit că prinţul după ce a construit atâtea biserici îşi va călca cuvântul. Au început a se ruga toate ca gândurile prinţului să se schimbe peste noapte şi tot rugându-se numai ce aud cocoşi cântând. Aşa că s-au dus fiecare la casele lor iar Sfânta Vineri intra şi ea în casă. Pe când era uşa deschisă cocoşii cântară din nou şi prinţul îi auzise. Se ridică din pat şi iese afară şi se spală pe faţă cu apă din Saca. Se întoarce în casă iar Sfânta Vineri în timp ce pregătea mâncarea îl întreabă:

—Cum ai dormit?

—Bine.” îi răspunde prinţul. „Am visat-o pe frumoasa Izvodia că îmi făcea semn din mână să mă duc la ea. Am visat că s-a măritat cu mine.

—Nu îi a bună!” zice Sfânta Vineri

—Ce a fi a fi.” zise prinţul. „Astăzi o să mă întâlnesc cu ea.

Sfânta Vineri nu îi răspunde dar se întristează la faţă. Deodată pe drum se aud vocile minerilor care mergeau la deal, erau bucuroşi şi râdeau. Prinţul când îi aude iese din casa Sfintei Vineri dar nu înainte de a-i mulţumi de găzduire şi pentru că i-a spus numele fetei. Sfânta Vineri nu scoate nici o vorbă doar dă din cap că îi primeşte mulţumirile. Ea se gândeşte la ce va face dracul dacă prinţul îşi va călca cuvântul fiindcă iar va avea acesta putere.

Dracul care sta ascuns deoparte şi privea ce va face prinţul că le-a auzit pe zâne povestind cu Sfânta Vineri. Când a luat-o spre zână a ştiut că şi-a călcat cuvântul şi a simţit cum i-au revenit puterile şi a luat-o înainte. Când au ajuns minerii cu prinţul aproape de stâncile cu aur se zărea de ziuă şi au văzut drumul blocat de stânci şi pe dracul luând-o la deal pe un pârâu. De atunci nu au mai găsit altul aur iar pârâul pe unde a luat-o dracul a fost numit pârâul Dracului iar stâncile le-au numit Stâncile Dracului.

Notă

Este vorba de locul numit astăzi: Între Stânci şi pârâul: Pârâul Dracului. Este primul pârâu dintre stânci la vale pe stânga Izvorului. Această legendă am auzit-o în copilărie.

 

Sursa: „Mărturii despre trecutul Rodnei”

Situri arheologice

Ruinele cetăţii Rodnei se află pe arealul cuprins între râul Someş şi Anieş, pe dealul numit Cetate. Istoria ei se pierde în negura timpului, fiind vechea cetate dacică Roconium care a fost reconstruită de Petru Rareş pe 3/4 din vechea suprafaţă între anii 1529 – primăvara anului 1530, alături de cetatea Unguraş. Pe partea dinspre Someş se cunosc urmele palisadelor, pe partea spre râul Anieş şi la coastă se văd urmele şanţului de apărare, spre Rodna fiind deal abrupt. Drumul de acces în cetate urcă de la crucea drumurilor ce urcă de la Putinei. Se cunosc urme de dale de piatră. Cetatea Rodnei avea un puţ pentru a se aproviziona cu apă în cazul unui asediu. De aici sa născut legenda existenţei unei catacombe de legătură între cetate şi următorul sit prezentat. A fost cercetată sumar după primul război mondial de Iulian Marţian. S-a revenit în 1955 şi s-a săpat foarte puţin şi verdictul a fost: cetate medievală sec. XIV-XV, iar istoricii au preluat această informaţie. Aceştia au limitat graniţa imperiului Roman doar până la Ilişua unde a fost un castru Roman, cu toate că s-au păstrat toponime ca: Valea Marte la Rodna, pe aliniamentul Someş – Iliuţa (din Lunca Ilvei) – Colibiţa, s-au păstrat două toponime: Drumul Romanilor.

Un alt sit arheologic este format din  ruinele Bisericii-cetate din centrul Rodnei, distrusă de tătari în anul 1241. Aici s-au găsit mai multe tuneluri. Unul este în curtea şcolii Florian Porcius. Fiind mai multe tuneluri s-a crezut că unul duce până la cetatea amintită, dar acestea făceau legătura între palatul comitelui şi Biserică, multe dintre ele ducând la beciurile cu provizii. În relatarea “Cântec de jale” a călugărului Rogerius de Oradea, care a fost prizonier la tătari timp de un an şi jumătate, este relatată distrugerea Rodnei la 1 aprilie, în ziua de Paşti. Ruinele fiind declarate monument istoric, s-au făcut doar cercetări arheologice sumare la împlinirea a 750 de ani de atestare documentară a Rodnei. S-au scos cadavrele celor ucişi de tătari, circa 4000 de persoane. Groapa de unde au fost deshumate cadavrele a rămas descoperită, cadavrele fiind transportate din zonă. Nu s-a pus nici o placă comemorativă măcar că printre cei ucişi de tătari au fost şi cei trei preoţi români: Anastasie, Domide şi Marcu, ce aveau biserică de lemn vizavi de grădina parohiei,  în actuala grădina a familiei Mâşu.

Palatul comitelui a fost distrus de viitura de pe Cişa în anul 1390. Locul palatului a fost identificat pe locul localului trei de la şcoala Florian Porcius. Cu ocazia săpării fundaţiei sau identificat urme de zid şi beciuri numite catacombe.

Un  templu dacic pe Neagra, afluent al Măriei Mici, la 3,5-4 Km din gura văii au ieşit la iveală coloane de piatră în albia râului în 1963-64. Zona nu a fost cercetată dar s-au găsit monede dacice de argint. Relatarea despre monede se regăseşte în „Monografia comunei Şanţ” de părintele Pamfiliu.

În cartea „Aurul Rodnei” de Lucian Ion, se menţionează că din albia râului Someş, un zlătar aduna până la 2 grame de aur pe zi.

Un alt sit este o cetate la Ilva Mare. Pe versantul nordic, la îmbinarea povârnişului Măgurii Negre cu dealu8rile Miron şi Sucilă, între izvoarele pâraielor Ciucu şi Cosor, se spune că-n vechime era o cetate alcătuită din întărituri zidite între stânci vulcanice, fiind legate de un drum transversal din Colun şi până în Valea Măgurii, întreaga fortificaţie aflându-se într-o pădure seculară de brazi, unde nici soarele nu pătrunde, de unde şi denumirea de NEAGRĂ. – „Ilva Mare – plai cu dor” – Ana Berengea.

Descoperiri arheologice:

`       Topoare de piatră la Rodna şi Maieru.

`       Ciocane de bronz la Rodna. În timpul săpării fundaţiei la biserica din localitate au fost trimise la muzeul din Brukenthal spre identificare, înainte de al doilea război. A rămas doar procesul verbal.

`       Monede dacice în albia râului Mării, afluent al Someşului, în amonte de Valea Mare

`       Un tezaur de 46 monede romane la Anieş

  Ruinele din centrul Rodnei